23:45

Pe celalalt mal,un restaurant.Muzica in surdina,un pahar de vin rosu,prieteni,o familie...lumea e fericita.Un hotel....oamenii fac dragoste....zambesc.In stanga un casino...simt vibratia oamenilor care se viseaza invingatori.Langa,un parc de distractii...toti rad si zambesc.In departare ritmuri de manele...pun pariu ca sunt oameni carora le place si danseaza.Un bulevard....masinile roiesc chiar daca este tarziu in noapte.In masini,tineri care gonesc spre..adrenalina....sunt fericiti.Pe cer,un avion...un cuplu se indreapta spre vacanta de vis.Pe malul acesta...tristete....un tanar....singur.

Apus..

Saturat sa mai topeasca.....

Fericire....

Fericire....

Scrisoare adresata de Alexandru Vlahuta fiicei sale Margareta.Aceste insemnari se gasesc la casa memoriala a lui Vlahuta de la Agapia.

"Sa traiesti Mimilica draga, si sa fii buna, - sa fii buna ca sa poti fi fericita. Cei rai nu pot fi fericiti. Ei pot avea satisfactii, placeri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru ca cei rai nu pot fi iubiti, si-al doilea...de! norocul si celelalte "pere malaiete", care se aseamana cu el, vin de-afara, de la oameni, de la imprejurari, asupra carora n-ai nici o stapanire si nici o putere, pe cand fericicrea , adevarata fericire in tine rasare si-n tine-nfloreste si leaga rod, cand ti-ai pregatit sufletul pentru ea. Si pregatirea asta este opera de fiecare clipa, - cand pierzi rabdarea, imprastii tot ce-ai insirat si iar trebuie s-o iei de la inceput. Si de aceea vezi atat de putini oameni fericiti...Atati cati merita.

A, daca nu ne-am iubi pe noi asa fara masura, daca n-am face atata caz de persoana noastra si daca ne-am dojeni de cate ori am mintit sau ne-am surprins asupra unei rautati, ori asupra unei fapte urate; daca, in sfarsit, ne-am examina mai des si mai cu nepartinire (lesne-i de zis! ) am ajunge sa razuim din noi partea aceea de prostie fudula, de rautate si necinste murdara, din care se ingrasa dobitocul ce se lafaieste in nobila noastra faptura. Se stie ca durerea e un minunat sfatuitor. Cine-i mai deschis la minte trage invatatura si din durerea altora.
Eu am mare incredere in vointa ta. Ramane doar sa stii ce vrei. Si vad c-ai inceput sa stii si asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai inceput sa te observi sa-ti faci singura mustrari si sa-ti cauti singura drumul adevarat!

Asa, Mimilica draga, cearta-te de cate ori te simti egoista, de cate ori te musca de inima sarpele rautatii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspra cu tine, dreapta cu prietenii si suflet larg cu cei rai. Fa-te mica, fa-te neinsemnata de cate ori desertaciunea te indeamna sa strigi:" Uitati-va la mine!" Dar mai ales as vrea sa scriu de-a dreptul in sufletul tau aceasta. Sa nu faci nici o fapta a carui amintire sa te-ar putea face sa rosesti. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic , nici multumire mai deplina , ca o constiinta curata....."


Oare cati dintre noi au constiinta curata?Cati dintre noi sunt fericiti?

Festivalul International al Producatorilor de Film Independenti

Trist...Productii reusite.Organizare 0.Filmul "California Dreamin' (nesfarsit)" chiar a fost...nesfarsit.Aparatura veche de pe timpul raposatului a reusit sa opreasca difuzarea acestuia nu doar o data,ci de 3 ori.Gheorghe Preda cu al sau film " Ingerul necesar" a refuzat sa mai urce pe scena teatrului de vara.Manelele rasunau de la o discoteca vecina astfel ca replicile actorilor nu puteau fi auzite.Proiectiile erau invaluite in intuneric.Festivalul a fost invaluit in intuneric.Plusuri?Filmele prezentate si noi, spectatorii.

PS: Mai conteaza filmele castigatoare?: "Requiem" & "Grbavica"

Omul ca un cantec.....

Am citit si recitit un fragment scris de Octavian Paler. Da,viata e ca un cantec.......dar promit ca nu voi fi trist atunci cand ea va atinge ultima nota.Voi privi in urma zambind usor,multumind dirijorului pentru aceasta unica reprezentatie.Pana atunci insa,ma bucur de aceast concert....o fericire controlata,moderata.De ce?Nu vreau ca ultima nota sa imi aduca prima unda de regret....

"Ascultam muzică. Ore întregi ascultam ace­laşi concert de vioară sau aceiaşi concert de pian. Aveam o discotecă cu aproape tot ce consideram eu "mare" în materie de muzică simfonică. Şi cum ve­neam acasă, puneam în funcţiune picupul, după care şapte sau opt ore mă scăldam în muzică uitînd orice altceva... Cred că această pasiune a fost mai lungă decît celelalte. Ştiam pe dinafară concertele şi simfo­niile respective, dar tot le ascultam. Le cîntam cumva în gînd înainte. Pînă mi-am dat seama că de fapt nu mai ascultam, ci ascultam ceea ce exista în mine, iar sunetele propriu-zise se tîrau ca o umbră după mu­zica din capul meu. Eu, în realitate, pe aceea o as­cultam. De la o vreme, aproape mă deranja muzica reală. O concura pe prima care cînta în mine şi mă împiedica s-o gust. S-a întîmplat ca atunci cînd te amuză să-ţi auzi ecoul vocii, pînă ce, la un moment dat asta te împiedică să mai vorbeşti şi să auzi normal. Dar altceva m-a făcut să renunţ la această pasiune...

Noi sîntem ca un cîntec, nu credeţi? Un cîntec nu se poate cînta niciodată de la sfîrşit spre început. Trebuie să-l cînţi totdeauna îndreptîndu-te spre sfîr­şit. Pe parcurs, în timp ce cînţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfîrşitul se apropie totuşi, oricît l-ai amîna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cîntecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amîni doar sfîrşitul. Te încă­păţînezi să nu recunoşti o evidenţă. Că orice cîntec are un sfîrşit. Oricît ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă cînd ea e acoperită de tăcere. Cînd tă­cerea e mai puternică decît muzica. Astfel că orice cîntec, orice concert mi se părea că nu este decît un continuu avertisment. Mi se repeta mereu că frumuseţea, vraja sînt provizorii. Că după ele va urma tă­cerea. Că sunetele acelea minunate pe care le ascul­tam se vor preface în tăcere, în cenuşă. Muzica va muri. Nu putem în timpul concertului să fugim înapoi prin desişul sunetelor spre clipa cînd, îmbă­taţi de muzică, am deschis buzele şi am început să murmurăm. Pe măsură ce înaintezi în emoţie, te apropii şi de sfîrşitul ei. Nimic nu te poate salva. Nu există decît frumuseţi trecătoare. Eternă e doar tă­cerea. Concertele care întrerup tăcerea nu fac decît s-o tulbure cîteva clipe ca o piatră care loveşte su­prafaţa încremenită a unui lac. Atît durează muzica. Atît durează cît şi cercurile concentrice de pe luciul unui lac. Restul, da, restul e tăcere. Orice am face. Concertele sînt ca şi noi. Accidente ale tăcerii. O, dacă am putea să ne întoarcem de la jumătatea unui concert înapoi spre începutul lui! Dar nu se poate. Un cîntec îmbătrîneşte în timpul cît îl cîntăm. El începe tînăr, luminos, plin de încredere şi de speranţă. Se maturizează, continuă îngîndurat, apoi deodată îm­bâtrîneşte. Uneori îmbătrîneşte solemn, alteori îm­bătrîneşte melancolic. Asta n-are importanţă. Ceea ce contează e că se apropie de sfîrşit şi de moarte. O moarte somptuoasă nu e mai puţin moarte... Dacă am încerca să ne întoarcem... dar nu, nu se poate. Nici să ne oprim. Ştiţi cum se aude un cîntec atunci cînd acul care se roteşte pe disc nu mai înaintează... O puneţi că un concert se poate relua de la capăt le cîte ori vrei. Nu e adevărat. De fiecare dată nu e întocmai acelaşi concert. E ceva schimbat. Ceva, infim poate, schimbat în tine însuţi. Discul e acelaşi, dar tu nu mai eşti acelaşi dinainte. Eşti altul, mereu altul. Şi astfel, dacă asculţi toată viaţa acelaşi con­cert, de fapt asculţi mereu alte concerte. Aşa cum nu putem citi aceeaşi carte oricît am vrea. Nu, asta e o himeră. Chiar dacă citim aceeaşi carte va trebui să recunoaştem la sfîrşit că am citit nenumărate cărţi. De fiecare dată altă carte, pentru că de fiecare dată eu nu mai eram eu cel dinainte, ci altul, puţin sau mult schimbat... Numai că la o carte e mai uşor să-ţi dai iluzia că poţi să rămîi la aceeaşi pagină. Chiar dacă şi asta e o iluzie. O minciună. Pentru că, dacă rămîi la aceeaşi pagină, de fapt citeşti mereu o pa­gină nouă pe măsură ce îmbătrîneşti... Dar cărţile sînt mai generoase cu iluziile noastre. Putem să le citim mai încet, să întîrziem, să amînăm, să revenim, să ne minţim, să uităm fatalitatea sfîrşitului, în timp ce ascultînd un concert e imposibil să faci asta. Iată de ce am renunţat şi la muzică."