Omul ca un cantec.....

Am citit si recitit un fragment scris de Octavian Paler. Da,viata e ca un cantec.......dar promit ca nu voi fi trist atunci cand ea va atinge ultima nota.Voi privi in urma zambind usor,multumind dirijorului pentru aceasta unica reprezentatie.Pana atunci insa,ma bucur de aceast concert....o fericire controlata,moderata.De ce?Nu vreau ca ultima nota sa imi aduca prima unda de regret....

"Ascultam muzică. Ore întregi ascultam ace­laşi concert de vioară sau aceiaşi concert de pian. Aveam o discotecă cu aproape tot ce consideram eu "mare" în materie de muzică simfonică. Şi cum ve­neam acasă, puneam în funcţiune picupul, după care şapte sau opt ore mă scăldam în muzică uitînd orice altceva... Cred că această pasiune a fost mai lungă decît celelalte. Ştiam pe dinafară concertele şi simfo­niile respective, dar tot le ascultam. Le cîntam cumva în gînd înainte. Pînă mi-am dat seama că de fapt nu mai ascultam, ci ascultam ceea ce exista în mine, iar sunetele propriu-zise se tîrau ca o umbră după mu­zica din capul meu. Eu, în realitate, pe aceea o as­cultam. De la o vreme, aproape mă deranja muzica reală. O concura pe prima care cînta în mine şi mă împiedica s-o gust. S-a întîmplat ca atunci cînd te amuză să-ţi auzi ecoul vocii, pînă ce, la un moment dat asta te împiedică să mai vorbeşti şi să auzi normal. Dar altceva m-a făcut să renunţ la această pasiune...

Noi sîntem ca un cîntec, nu credeţi? Un cîntec nu se poate cînta niciodată de la sfîrşit spre început. Trebuie să-l cînţi totdeauna îndreptîndu-te spre sfîr­şit. Pe parcurs, în timp ce cînţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfîrşitul se apropie totuşi, oricît l-ai amîna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cîntecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amîni doar sfîrşitul. Te încă­păţînezi să nu recunoşti o evidenţă. Că orice cîntec are un sfîrşit. Oricît ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă cînd ea e acoperită de tăcere. Cînd tă­cerea e mai puternică decît muzica. Astfel că orice cîntec, orice concert mi se părea că nu este decît un continuu avertisment. Mi se repeta mereu că frumuseţea, vraja sînt provizorii. Că după ele va urma tă­cerea. Că sunetele acelea minunate pe care le ascul­tam se vor preface în tăcere, în cenuşă. Muzica va muri. Nu putem în timpul concertului să fugim înapoi prin desişul sunetelor spre clipa cînd, îmbă­taţi de muzică, am deschis buzele şi am început să murmurăm. Pe măsură ce înaintezi în emoţie, te apropii şi de sfîrşitul ei. Nimic nu te poate salva. Nu există decît frumuseţi trecătoare. Eternă e doar tă­cerea. Concertele care întrerup tăcerea nu fac decît s-o tulbure cîteva clipe ca o piatră care loveşte su­prafaţa încremenită a unui lac. Atît durează muzica. Atît durează cît şi cercurile concentrice de pe luciul unui lac. Restul, da, restul e tăcere. Orice am face. Concertele sînt ca şi noi. Accidente ale tăcerii. O, dacă am putea să ne întoarcem de la jumătatea unui concert înapoi spre începutul lui! Dar nu se poate. Un cîntec îmbătrîneşte în timpul cît îl cîntăm. El începe tînăr, luminos, plin de încredere şi de speranţă. Se maturizează, continuă îngîndurat, apoi deodată îm­bâtrîneşte. Uneori îmbătrîneşte solemn, alteori îm­bătrîneşte melancolic. Asta n-are importanţă. Ceea ce contează e că se apropie de sfîrşit şi de moarte. O moarte somptuoasă nu e mai puţin moarte... Dacă am încerca să ne întoarcem... dar nu, nu se poate. Nici să ne oprim. Ştiţi cum se aude un cîntec atunci cînd acul care se roteşte pe disc nu mai înaintează... O puneţi că un concert se poate relua de la capăt le cîte ori vrei. Nu e adevărat. De fiecare dată nu e întocmai acelaşi concert. E ceva schimbat. Ceva, infim poate, schimbat în tine însuţi. Discul e acelaşi, dar tu nu mai eşti acelaşi dinainte. Eşti altul, mereu altul. Şi astfel, dacă asculţi toată viaţa acelaşi con­cert, de fapt asculţi mereu alte concerte. Aşa cum nu putem citi aceeaşi carte oricît am vrea. Nu, asta e o himeră. Chiar dacă citim aceeaşi carte va trebui să recunoaştem la sfîrşit că am citit nenumărate cărţi. De fiecare dată altă carte, pentru că de fiecare dată eu nu mai eram eu cel dinainte, ci altul, puţin sau mult schimbat... Numai că la o carte e mai uşor să-ţi dai iluzia că poţi să rămîi la aceeaşi pagină. Chiar dacă şi asta e o iluzie. O minciună. Pentru că, dacă rămîi la aceeaşi pagină, de fapt citeşti mereu o pa­gină nouă pe măsură ce îmbătrîneşti... Dar cărţile sînt mai generoase cu iluziile noastre. Putem să le citim mai încet, să întîrziem, să amînăm, să revenim, să ne minţim, să uităm fatalitatea sfîrşitului, în timp ce ascultînd un concert e imposibil să faci asta. Iată de ce am renunţat şi la muzică."